Unul dintre cele mai fascinante locuri din lume e Creta, insulă atipică. Ea trage mediana Mării Mediterane a Greciei. De fapt, parcă s-ar afla mai mult lipită de coasta Africii, are un aer nubian, deşi o despart, totuşi, geografia e geografie, două sute de kilometri de patria lui El-Ghadaffi, ultimul vizir terorist al lumii, după cum îl prezintă poate, întrucîtva eronat, lumea occidentală.

Aici, în Creta, se află o minune, o perlă, care este chiar oraşul Knossos. De fapt, este vorba despre o mică localitate, dar o fostă capitală a lumii antice. Cum ajungi acolo? Nimic mai simplu: ea se găseşte la doar şapte kilometri de capitala Herakleon (sau Iraklion, cum vrei să-şi spuneţi), cetate închinată anticului erou elin Heracles.

Un taxi, arvunit chiar în grabă, vă poate duce chiar acolo; noi am ajuns plecînd de la apropiatul supermarket Carrefour cu o maşină închiriată. De sus, ai în faţă o cetate antică, din piatră parcimonioasă, săpată înlăuntrul unui pîlc verde de arbuşti, copaci nu prea înalţi.

Ai impresia că te găseşti în faţa unui teatru antic, vechi, din care a fugit chiar însuşi actorul principal, Timpul: Kronos. De altfel, Kronos şi Knossos= aproape paronime.

Lecţia de istorie care ţi se administrează aici porneşte de la o istorie a excavaţiei. Trece prin tunelul cronologiei pure. Vîrsta Neoliticului. Apoi, vorba Poetului, Epoca de Bronz. Pentru o vreme, puternica aşezare cu aer de citadelă antică numită Knossos a întruchipat, în modul cel mai verosimil cu putinţă pentru acele vremi, MITUL ORAŞULUI-STAT. Nu este singurul, dacă ne amintim bine.

Mai sus, pe harta minţii, în Peloponez, se înălţa, şi ea trufaşă, Sparta. Dar se înălţa şi înţeleapta Atena, cu coif mintos – şi cu aură de bufniţă nemuritoare. Să vizitezi Knossos nu e, nici mai mult – nici mai puţin, un act de cultură pură.

După stăpînirea greco-romană, peste insulă/Creta adică, peste Knossos deopotrivă, a căzut noaptea bizantină, apoi stăpînirea arabă, cu amintirile ei, uneori sîngeroase, dar au venit din nou cei din domnia bizantină, ca, în cele din urmă, veneţienii, cuceritori ai mărilor, să se instaleze aici.

A fost ultimul moment dinaintea stăpînirii otomane, considerată aici, firesc, drept ocupaţie samavolnică.

Palatul de la Knossos, chiar aşa în ruine cum se află, este o minune a antichităţii. Şi chiar dacă pare ruinat de-a binelea, mi s-a părut a fi într-o formă de conservare dintre cele mai bune.

Cei îndrăgostiţi de amfore, o, da (iar eu fac, cu siguranţă, parte dintre aceştia) vor fi fermecaţi – şi ghiftuiţi! – de atîtea amfore. (Şi, în egală măsură, de trupurile de amforă ale femeilor, drapate şi ele în negrul cel întunecat al veştmintelor şi, deopotrivă, al părului lor lung, medieval.

La intrarea/ieşirea din „rezervaţia de timp” se află şi un mic muzeu. Am zăbovit acolo cîtevva ceasuri – şi aş fi zăbovit şi mai mult, poate o zi întreagă sau două.

Toate acele frumoase exponate, reproduceri, vederi, cărţi, albume de artă, creează impresia unui „hagialâc” la muntele cunoaşterii. Iar peste munte, se înălţă, negreşit, Knossos-ul, cu vestigiile sale, cu culorile sale, cu paleta sa, cu roşul său „vertical”, aplicat colonadelor.

Închid ochii şi îl revăd.

Trebuie să fii acolo. Trebuie, cu orice preţ, să te afli acolo, să te regăseşti, să te bucuri tu însuţi, în mod direct şi nemijlocit, de bucuria descoperirii (şi redescoperirii, pe viu) a unei lumi, a unei epoci, a timpului însuşi, a Antichităţii Eline, care, poate, este în sine un continent scufundat.

Trebuie să vii. Trebuie să vezi. Cu ochii tăi. Să pipăi cu mîinile tale. Palatul te aşteaptă cu răbdare. Knossos-ul e la locului. Are îngăduinţă, dar nu te iartă dacă, pînă la urmă, nu îl vezi, nu îl cunoşti – şi nu îl iubeşti.

Mihail Gălăţanu

CRETA