Cineva trebuie sa scrie, nu-i asa, despre vopseaua secreta a zilelor de vacanta, de pe vaporul care ne duce în croaziera pe Marea Rosie. Da, el ne duce acasa, înapoi, dar acasa al nostru se cheama acum Egipt, Hurghada – si am trecut, în zilele din urma, si pe lânga piramide.

 Da. Cineva trebuie sa scrie si despre ceaiul Earl Grey, baut din cutii de tabla, pe puntea barcazului care ne duce în croaziera pe mare. Da, ceaiul Earl Grey e un ceai tare, are parfum de vacanta, iar el, de acuma, se va asocia, întotdeauna, cu El Gouna, marea, steagul egiptean, care, iata, flutura la pupa, în spatele navei. Ceaiul zaboveste pe fundul paharului, nestrecurat, gata sa te faca sa uiti de toate celelalte lucruri din lume – si sa îti dea palpitatii. Numai cine nu a baut un ceai în tarile arabe nu stie cum e asta: concentrat, de parca toata esenta unei tari, toata esenta Egipetului s-a strâns în el.

Închipuiti-va, (e, desigur, doar un joc, unul naiv, pur-inocent, al meu cu dumneavoastra, cel de a va închipui!), rogu-va, Egiptul ca pe o portie de baclava. Mare. Dulce. Însiropat?. Asa e, cel putin pentru mine. Una dupa care îti lasa gura apa. Salivezi. Ca nebunul. Si îti, propui, ca si mine, sa tii un jurnal. Un jurnal de calatorie. Unul care sa sune (aproape) ca un reportaj. Iar acesta e un fragment din acest jurnal. Câteva foi rupte, din vacanta mea, sau a dumneavoastra – parca cine ar putea sa mai stie cu precizie?

 Da, Egiptul e un cataif. Sau chiar o sarailie. Pentru ca, într-adevar, o poti adulmeca, asa, ca pe o prajitura de sarai. Dar nu de sultan. Ci de faraon. Acum, ne-am oprit. Suntem doar în apropiere de El Gouna, pe mare. Marinarii de pe vasul usor, de croaziera, pe care suntem, au înjghebat un fel de tarc în care ne scaldam. Dar,  nu-i nimic, putem sa iesim din el, din tarc, daca asa vor muschii nostri personali.

Trebuie sa ne alegem echipamentul. Cotroboi, într-o cutie mare, dupa “labe”. Da, alea negre, din cauciuc, din care trebuie sa dai, dupa ce le pui în picioare, lipa-lipa, ca sa te mentii la suprafata. Oricum, dintr-o lada alaturata, vin spre noi niste veste de salvare. Ele ne vor sustine fara îndoiala, ne vor tine la suprafata, indiferent ce facem noi cu mâinile si cu picioarele. Sunt niste veste albastre, dar nu precum cerul, ci o culoare mai închisa – si au gulere portocalii. Aaa, da, si sa nu uitam ochelarii, sigur, cum sa uitam ochelarii?

Marea e, însa, asa de stravezie, încât aproape ca nici nu ai nevoie de ochelari. Instructorii de scufundari sunt si ei alaturi de noi. Foarte aproape se zareste, în plutirea diafana a apei, ceva ca un atol de corali. Unora le e frica. Si noua. Dar numai la început. Odata ce am vazut ca plutim, nici nu mai stim pe gânduri.

Ne apropiem de atol. Coralii par sa sclipeasca prin apa, o culoarea pastelata, ireala, desprinsa dintr-un vis, fireste, de vacanta. În secunda viitoare voi disparea sub apa. Deasupra mea nu e decât apa. Si El Gouna, departe, în zare. Acum sunt scufundat, pâna la gât: în vacanta.