Sau cum se vede marea de pe "crestetul lumii".

Ei bine, o sa ma intrebati cum am ajuns in Santorini. Sau cum ar putea ajunge un turist roman, oricare ar fi acela. Am sa va raspund ca un filosof bulgar: fiecare ajunge cum poate. Se poate si direct. Da, dar eu am ajuns indirect, adica din Creta, unde fusesem intr-o excursie.

Sa mergi, insa, si in Santorini, inseamna, fireste, costuri suplimentare. Ce costuri? Pai, daca vreti o informatie exacta, costul biletului pleaca de la 100 de euro. Sigur, puteti gasi, pe insula cretana, o excursie si mai ieftina, dar e preferabil sa mergeti cu o excursie organizata, cu intreg grupul de romani, cu un ghid care vorbeste romana – si care va coordoneaza intreg programul.

Avantajul de a merge cu vaporul este ca vedeti Santorin venind de jos, dinspre mare, cu o alta perspectiva – si nu din avion, de deasupra (desi, sunt convins, si acea varianta are farmecul ei).

Plecarea este dis-de-dimineata, la primele ore ale zilei, micul dejun se ia, de altfel, in sala de mese de pe vaporul in burta caruia, chit urias, de spita acelora care, prin aproximativ aceleasi mari, l-a inghitit pe Iona, veti cutreiera spatiul maritim care infasoara insulele din Arhipelagul Cycladelor.

Cea mai cunoscuta insula de aici este chiar Patmosul, insula care a devenit vestita datorita simplului fapt ca acum vreo doua mii de ani fara o suta, un discipol al lui Hristos, Sfintul Ioan, a scris ceea ce se numeste BOOK OF REVELATION – sau Cartea Apocalipsei, cum o cunoastem noi mai degraba.

Santorin – sau Santorini, cum i se mai spune – e o insula vulcanica si foarte “inalta”. Foarte “inalta” deasupra/ si asupra marii. Este o insula splendida. Are o frumusete de-ti taie, practie, respiratia – sau toate respiratiile, deodata.

Vaporul face doar vreo trei sau patru ore pina acolo, timp in care poti sa stai afara, pe oricare dintre punti, pe care, de altfel, juniorii familiilor se grabesc sa zburde. E un vapor mare, asa ca, pe tapsanele vopsite in verde ale puntilor, copiii se simt cu totul in largul lor.

Dupa ce parasesti portul Eraklionului, nu mai vezi nimic altceva decit mare, si mare, si mare, inspumata – si poti sta sa iei, cu privirea, urma nostalgica a siajului.

O data ajunsi, vaporul urias ramine in rada, iar de acolo vin sa “pescuiasca” turistii, intr-un ritual etern (parca), vapoare mult mai mici, care se iau pieptis la trinta cu valurile care isi turbura spuma.

Vazut de departe, Santorin pare maiestuos, cu falezele sale inalte, care par si peste masura de abrupte. Se vede faimosul traseu al magarusilor. Cu magarusii poti si sa urci, dar noi am ales, mai curind, sa ii folosim la coborire. Poti cobori, insa, si pe picioarele tale, ca ale apostolilor. Ai sa vezi scene pitoresti si, abia atunci, ai sa realizezi, fermecat, cit de pitoreasca este insula in intregul ei.

Am ales sa urcam cu telecabina, ea ne-a zgiltiit un pic, ne-a dat emotii, ne-a facut sa tresarim si, viclesug mic & dulce pentru imboldirea turistilor, ne-a stirnit adrenalina.

Sus, ni s-a parut ca stam drept pe crestetul lumii. Mai bine zis, pe “acoperisul lumii”, caci asa obisnuieste sa se spuna: asta e chiar expresia consacrata.

Toate golfuletele de jos se vad indicibil de frumos. Ai perspectiva. Privirea dobindeste, deodata, ca la un declic, perspectiva.

Si, da, acolo sus, te asteapta un oras tipic grecesc, cu alb si albastru, e drept, cu preturi nitelus cam piparate, dar plin de viata, mustind de vin si de larma, de beri si illustrate peste care, aproape ireal, se varsa spuma bericicilor. Si a zilelor. A zilelor noastre de vacanta…

Mihail GALATANU