Povestea incepe simplu. O oferta de munca. O firma frantuzeasca avea nevoie de 2 supervisori pentru echipele pe care le aveau in Mauritius. Ne-au angajat pe mine si pe Valentina, sotia mea. Doi romani angajati de francezi ca sa lucreze cu mauritieni in emisfera sudica undeva prin Oceanul Indian. Suna ca dracu' de complicat.

Asa ni s-a parut si noua la inceput. Sefa franceza, rezidenta in Mauritius, a trebuit sa umble cu actele noastre pe la n-spe mii de birouri si ministere, sa dea in scris ca ne va gasi o locuinta, sa dea declaratii si declaratii peste alte declaratii.

Ulterior, am aflat de ce filtrul era atit de drastic si de ce nu acceptau rezidenti straini. Pentru ca nu au nevoie decit de turistii hotelurilor de lux si investitorii care demonstreaza ca vor sa cumpere proprietati scumpe sau sa deschida firme in valoare de cel putin 150.000 de euro. Oricum, te pun sa semnezi ca ai venit in scop turistic si ca nu vei sta mai mult de, mi se pare, o luna de zile.

De aceea, nu e de mirare ca era gata-gata sa ni se refuze imbarcarea in avion. Si ca dupa un zbor de 11 ore a trebuit sa verifice spusele noastre: anume ca noi, cetateni ai unei tari de care-si aminteau ca e pe undeva pe linga Rusia, veniseram la ei sa muncim.

Pe culoarul de iesire spre sala unde eram asteptati de un sofer de taxi pentru a fi dusi la hotel am vazut ca trebuia platita o taxa "de intrare" in Mauritius in valoare de nu stiu citi euro. Eram atit de obosit incat nu am reactionat si am trecut de respectivul ghiseu fara sa-mi intorc capul si am zimbit cind mi-am dat seama ca nimeni nu ma tragea de mineca sa merg sa platesc.

Ne-am vazut de drum si la iesire, un carton (pe care erau scrise numele noastre) tinut de un sofer tuciuriu ne-a trezit instantaneu. Vorbea o franceza cu un accent greu de identificat si ne-a luat un timp pina am inceput sa intelegem ce voia sa spuna.
Am facut prima oara cunostinta cu acea curiozitate simpatica mauritiana. Parca era invatata pe dinafara la scoala ploaia de intrebari la care am fost supusi pe durata intregului drum de 60 de km de la aeroportul din Mahebourg pina in orasul unde urma sa traim: Quatre Bornes.

Ne intreba unde este Romania in Europa. Cunostea tarile mai mari, precum: Franta, Marea Britanie, Germania si Rusia. Ne-a fost usor sa-i spunem ca sintem de undeva de linga granita cu Rusia. A trebuit sa-i explicam de ce Marea Neagra nu este atit de neagra pe cit si-o inchipuia el. Stia ca noi ne ucisesem conducatorul comunist acum ceva ani dar nu stia ce e ala comunism. I-am dat exemple care nu l-au lamurit. Parea ca se adincea in mirare si-i era greu sa creada ce-i spuneam. Nu-mi pare rau ca l-am lasat cu intrebari. De ce? Pentru ca in tot timpul asta noi nu am avut cind sa-l intrebam ce e cu insula lui.

Aruncam cite-o privire pe geamul masinii, mi se parea ciudat ca stateam in stinga soferului, vedeam cimpuri intinse de trestie si niste munti cu virfuri ciudate, am vazut case fara acoperisuri si palmieri, nu mi se parea mare sfiriiala de tara, eram dezamagit. Ajunsesem undeva unde mi se parea ca este la tara la noi. Nimic deosebit si intristator de banal. Unde mai pui ca hotelul la care ne-a dus semana izbitor cu o cladire parasita.

Ne-am instalat in camera, am strimbat din nas la vederea baii dar ne era asa de somn incit dusi am fost de la ora 9 pina pe la 14 cind am fost treziti de soneria telefonului. Incepea o relatie ciudata cu un loc de pe lumea asta de a carei influenta, in restul vietii, nu ai cum scapa.

"Eu am avut noroc!". Acestea sint cuvintele care-mi vin in minte in destulele momente in care ma confrunt cu penibilul trai din agitatul Bucuresti. Am avut sansa sa traiesc citeva luni din viata mea intr-un loc in care timpul opreste deasupra capetelor muritorilor pentru a le sopti ca minunea exista si ca a fost construita de Dumnezeu de jur-imprejurul lor atita cit ochii puteau cuprinde.

Timpul nemuririi avea statie pe o mica insula din Oceanul Indian, un pic mai la est de mai cunoscuta insula Madagascar. Va fi povestea unui tarim de poveste si vreau sa-mi fiti partasi la fericirea de a fi aflat ca Dumnezeu are cel putin un loc unde-si trage sufletul pe lumea asta: Mauritius.(Va urma)
 

Cristian CALINOIU