De fiecare dată cînd plec în/spre Thassos, insulă grecească din nord, visez să stau în Aliki. Nu am reuşit, pînă acum, niciodată. Sper, însă.

Am stat, până acum, doar în Potos şi în Limenaria. Nimic de zis, şi acolo este îndeajuns de frumos. Dar parcă Aliki este cel mai frumos loc de pe „insula de smarald”. Să stai în Aliki e un vis. Este numai un vis. Rămîne un vis. Un vis pentru că, acolo, şi marea este, şi ea, la rândul ei, tot de vis. Să fim, însă, mai înainte de toate, drepţi – şi să recunoaştem că, peste tot, în Thassos, marea este de vis. Adică te face să te extaziezi.

Aliki e un fel de golf.

Aliki este un fel de luminiş al mării, dacă aşa ceva se (mai) poate închipui. Dar lumea îşi imaginează, mai degrabă, luminiş al pădurilor.

Ei bine, aşa, da, Aliki este o poiană a mării, o poiană a valurilor, o poiană mişcătoare. Golful se află aşezat, de altfel, în sud-estul insulei.

Am acasă o vedere de sus, de pe o piatră cenuşie, granitică (monolitică?) a MINUNĂŢIEI,  micului paradis pe care Aliki îl închipuie.

Marea, hîm, marea este albastră rău, tăios de albastră, acolo, în mijlocul golfului. Iar pe la maluri prinde o pojghiţă de culoare verzuie.

Sînt multe pietre preţioase acolo: topaz, smaragd şi, uneori, poate, mai ales seara, ametist.

Plaja nu e foarte mare, dimpotrivă, e cît o scoică. Una strălucitoare. Şi, sub vară, chiar toridă.

Iar în jurul plajei, o pădurice de arbori aducînd, parcă, a nişte pini.

Verdele întunecat al pădurii aruncă o lumină peste verdele seren, deschis, al mării.

Aliki este considerat, de mulţi, unul dintre cele mai frumoase peisaje ale Greciei, nu doar ale insulei cu pricina. Şi, lucru neştiut de mulţi, recunosc că şi de mine, Aliki mai este şi un semnificativ site arheologic. Acolo, vizitatorul are ocazia de a admira mai multe excelente monumente antice şi medievale.

Vestigiile „zac” încă din secolul al şaselea de dinainte de Christos pînă în, ciudată simetrie, secolul şase de după Christos.

Ceea ce dă o măsură/o mărime relativ la vechimea greu comensurabilă a insulei.

Apetisante se dovedesc – şi s-au dovedit şi pentru valurile de cuceritori – carierele de marmură. Aceste cariere sînt semnele unor scrijeliri în „carnea”/roca insulei, care se pot detecta chiar şi astăzi.

Insula, chiar aşa de veche precum putem presupune, a avut pe ea relicvele unei culturi timpurii. Şi remarcabile. Ar fi îndeajuns să dăm de exemplu un teatru vechi, în formă de amfiteatru, cum se şi constituiau, de regulă, cele vechi.

Are vreo douăzeci de trepte.

Ar fi încăput aici, după o simplă socoteală vizuală (număratul cu ochii!), între două şi patru sute de persoane, musafiri şi spectatori laolaltă.

Scena măsura mai bine de douăzeci şi cinci de metri pătraţi, pretîndu-se şi pentru orice fel de spectacole din ziua de astăzi: teatru, balet, operetă, în aer liber şi, probabil, în faptul serii, căci ziua bag samă că te pătrunde vipia.

Nici nu concert de muzică tînără/pop/rock/modernă nu ar fi exclus.

De la înălţimea amfiteatrului, se vede marea. Este o privelişte minunată.

În Potamia, ţinut al insulei, se mai celebrează şi astăzi un carnaval.

Marea se vede, cu istmurile, meandrele & valurile ei. Şi, aidoma, cu casele presărate la poalele muntelui/dealului/ridicăturii. Se vede cît de frumos poate arăta insula, care este încă abundent împădurită, real dar al naturii, uluitor.

Carnavalurile, mai multe la număr, aparţin societăţii culturale BACHUS, care te provoacă la indiscreţii prelunge, pe buza vinului roşu din pahare, care, şi ele, la rândul lor, îşi tremură pelicula ispititoare.

Este, şi aici, un loc binecuvîntat de Dumnezeu, iar noi nu putem decît să ne înfruptăm din splendoarea & binecuvîntarea lui.

Mihail Gălăţanu