Daca ajungeti in Kusadasi, va spun:  p-onoarea mea (de familist, de fapt), ca-i cea mai frumoasa plaja – sau, cum vreti: no, cea mai faina, cea mai misto...cum vreti sa-i spuneti...

O zic p-a dreapta: prima oara cind am fost prin Kusadasi, sa tot fi fost prin iunie 1999 (abia de ne apucasem, impreuna cu un prieten, Boe, de proiectul PLAYBOY!), nu am nimerit peste LADIES BEACH. Acum, parca, intr-un fel, imi pare rau, desi aveam, atunci, o (alta) superba plaja la dispozitie, situata mai la sud. Pe susnumita LADIES BEACH (bine, daca vreti, puteti baga si-un apostrof!) am descoperit-o abia anul trecut. Acum un an, am stat chiar foarte aproape de LADIES BEACH, la vreo patru ori cinci minute. De pe terasa hotelului de unde mincam, asta era pe undeva pe la etajul zece – si ultimul, se vedeau luminile miraculoase ale orasului.

Kusadasi este un oras nesatul. Se dezvolta in fiecare an. Cu un ritm incredibil.

Imi amintesc cum, atunci, mai demult, se vedeau, ca niste dinti vaporosi, pe mare aproape, siragurile de lumini ale tarmului. Si nu numai atit. De la etajul zece, plaja insasi se vedea ca-n palma. Mincam pepene rosu – si ne uitam la asfintitul pe un tarm de vis.

A doua zi, dis-de-dimineata, eram, cu totii, in drum spre plaja, pe la vreo sapte sau opt ceasuri de dupa zori, eram pe acea poteca pietruita care da in jos, inspre plaja...nisipul era, inca, rece – dar, oho, plaja era minunata.

In primul rind, plaja de acolo, de la LADIES BEACH, avea latime. Puteai intra gradat in apa, „uvertura” apei era lina, te lasai cuprins de ea treptat, pe indelete. Nici nu stiai cind ajungeai sa te afunzi cu totul.

Dar frumusetea acestei plaje sta, si atunci, ca si acum, de buna seama, si in lungimea ei. Cred ca are cel putin doi sau trei kilometri, daca nu chiar vreo patru ori cinci.

In primul rind, chiar de asta imi place: fiindca este/sau pare enorma.

As vrea sa ma intind cit toata plaja si sa atipesc: si asta si fac. Nu pentru un lung rastimp, doar jumatate de ora.

Pe plaja, ne atrageau toate lucrurile.

Pepenele galben, inghetata, sucurile, berea – dar cel mai grozava chestie pe care am facut-o este ca, pana la urma, ne-am facut/ne-am „tras” niste prieteni turci. LADIES BEACH ni i-a adus aproape, fiindca erau mahomedani – si nu stiu cu certitduine daca dumnezeul meu si dumnezeul lor erau implicati sau, cine stie, poate n-aveau mai nimic de-a face cu toata patarania.

Deasupra, pe faleza totusi nu prea inalta, se negociaza totul. Lumea. Se tirguiesc atit de multe lucruri de parca se tirguieste viata si moartea.

Poti cumpara ochelari de soare, jucarii pentru copii, castane cu elastic (invelite in poleiala), ochi de licurici fosforescenti. Si...aproape tot...pina la ochi de om. Turcii sint mari negustori, iar coasta parca nu e mai frumoasa nicaieri ca aici.

Iar noi, da, noi ne intilnim, in fiecare dimineata - si seara - cu prietenii nostri.

Dimineata, ei sosesc ceva mai tirziu. De obicei, noi le pastram un loc.

Dupa amiaza, se intimpla invers. Noi plecam, pe la vreo unu, sa zicem, la masa, iar cei care au grija sa ne opreasca o „umbra” cit un patrat pe care sa intindem cearceaful sint, de data asta, ei. E rindul lor sa ne ocupe un loc – si apoi ne aruncam pe sporovait, intr-o engleza de balta – si pe mincat inghetata. Ca si cum am sorbi sorbeturi. Dar ne si inchiriem ambarcatiuni, labe de scafandru, ochelari de scufundat etc. Cristi, fiul meu – si fiul turcoaicei se iau de mina si se duc sa-si faca rostul de echipament de scufundare.

Noroc ca apa nu e foarte adinca pe aici, pe la mal, iar ei, copiii, mai mult se joaca decit se scufunda.

Din cind in cind, cu spaima, ii cautam din priviri.

Si ii vezi, uneori,  departe, la linia orizontului, dupa care incepi sa faci semne disperate, de „repatriere”.

Ascultatori, baietii se intorc – si tot grupul este, iarasi, fericit.

Si, atunci, LADIES BEACH pare o copie, in mic, a Paradisului.

Mihail Galatanu