O insulă care îşi merită, pe drept cuvânt, titlul de insulă de smaragd. Este, în primul rînd, încărcată de istorie.  Dar este loc, aici, şi pentru mit. În cea mai septentrională  dintre insulele Greciei. Şi în cea mai aproape de partea nordică a continentului. Am fost, o dată ajuns pe Thasssos, în vizită la Mînăstirea Arhanghelului Mihail de lîngă Aliki. (Aliki este, de notat, una dintre cele mai faimoase plaje!)

Se află poziţionată nu departe de (iarăşi) celebra plajă Golden Beach. Acolo, la mînăstire, îţi iese mai uşor sufletul. Sau, cel puţin, aşa ţi se pare. Grecia are vreo 320 sau chiar 340 de insule. Dar din nici una nu se vede atît de bine, cred eu, Muntele Athos. (Între timp, mă gîndesc că noi, românii, nu avem nici o insulă: poate, doar cea de la Sfîntul Gheorghe, din Deltă). România insulară! Să scrii despre România insulară, dar, fireşte, să scrii şi în direct, în direct din Thassos. (Totdeauna am scris „fifty-fifty: jumătate „realitate”, jumătate ficţiune). Fac parte dintre cei care ştiu sigur şi precis că n-ar putea să scrie despre realitate nici dacă ar fi puşi să descrie un pahar plin pe jumătate cu vin. Sau cu apă.

Între timp, intrăm pe poarta mînăstirii. Măicuţele ne îmbie cu rahat făcut de casă, în mînăstire, dulceaţă şi zaharicală coperită cu zăhar pudră. Har-pudră. De pe zidurile mînăstirii se vede, abrupt, marea. Tufe roşii, ca de liliac sau, mai degrabă, ca de trandafir ori măceş. Toate florile din lume, aice. Înflorinde. Scări săpate în piatră. Şi cochilii de melc uriaş, articulate din aceeaşi piatră ca şi zidurile. În mînăstire se lucrează. Aproape tot timpul. Cît nu e sărbătoare, vreau să zic. Schele. Ziduri consolidate. Ghidele noastre ne povestesc una dintre legendele Thassos-ului. Cu „personajul Iisus”. Cu ceea ce numesc eu „personajul Iisus”. Se zice că/se făcea că Iisus şi mama sa se preumblau pe ape. Ce frumos început de explicaţie turistică!

Şi, la un moment dat, văd Athosul. Muntele. Le place, amîndurora, foarte mult. Iar Iisus îi promite mamei sale că, dintre femei, ea va fi singura care va mai vedea acel loc pe care amîndoi cad de acord că ar putea fi aproximat cu un colţ de rai. Iar acest lucru se va întîmpla pentru că nici unei femei nu îi va mai fi îngăduit să intre acolo. Va fi un colţ al lumii rezervat numai bărbaţilor. Mie, unul, nu îmi vine să cred explicaţia. Mi se pare uşor cam misogină. Chiar dacă poate avea rădăcini adînci în mit. (Vezi povestea aia cu colţul de rai... şi leag-o de faptul că Sfînta Fecioară Maria „guvernează” şi ea, în felul ei, ca arhetip, în Paradis). Mie, unul, personal, îmi vine mai degrabă să cred că e frumos să te preumbli prin mînăstire fără să mai iei, musai, seama la legende. Să te bucuri de toate lucrurile de acolo, de clipa prezentă – şi cam atît.

Şi ai ce vedea. Şi la capitolul „curiozităţi”. De pildă, hai să ne gîndim la acele inimitabile „şindrile” din piatră care alcătuiesc acoperişul mînăstiresc. Şi, de altfel, se pot regăsi şi pe acoperişul caselor. Cît de meticulos cizelate! Cît de îndelung răbdător şlefuite! Piatră sub piatră, acolo viaţa mea se arată! Şi viziunile! Şi fantasmele! Şi ce aventură: să te duci departe ca să te vezi mai bine pe tine însuţi. În călătorie. În excursie. În peripeţie cu o agenţie de voiaj, în cazul nostru, vegheat de o stea. Vegheat de un înger.

Mihail Gălăţanu

THASSOS