Orasul lui Dumnezeu

Unde locuieşte Papa şi Sfîntul Duh - un oraş care, de obicei, se vizitează „la pachet" cu Roma, Vatican poate fi considerat cel mai mic oraş din „cizmă". Fireşte, la concurenţă cu un alt stat liliputan, San Marino. Cred că este, însă, mai vizitat. Şi este de vizitat, de obicei, la pachet cu Roma. Practic, el şi este o parte din „eterna şi fascinanta Romă".

Vaticanul, ca şi mit turistic, are tot ce îi trebuie. Are aură. Legendă. Este protagonist în multe cărţi, fie că sunt ezoterice, fie că sunt thrillere (mai nou), fie că sunt bucoave de înţelepciune sau, cine ştie, altfel de cărţoaie.

O „vedetă" incontestabilă este, în egală măsură, şi Biblioteca Vaticanului, căreia i se atribuie tot ce are - şi, mai ales, tot ce nu are. Se vorbeşte despre cărţi rare, documente absolut extraordinare, care ar schimba faţa/şi percepţia lumii - şi aşa mai departe.

Nu mai puţin celebră este „grozava" Catedrală San Pietro, monument, orice s-ar spune, remarcabil. Şi copleşitor. Prin arhitectură, prin colonade, prin mormintele pe care le găzduieşte - cu discreţie.

Dacă rezervaţi, pentru Roma, să zicem, o săptămînă, merită şi Statul Vatican măcar o zi. O zi în care să îl vizitezi pe Dumnezeu nu are cum să (îţi) strice. Chiar dacă unii pretind că Dumnezeu nu ar (mai) locui musai acolo.

Un itinerar posibil, care să conjuge Roman cu Vaticanul, ar fi proiectabil (după cum am înţeles, a şi fost pus în practică) pe baza/"firul" traseului din cărţile - acum, la foarte mare modă - semnate de romancierul american Dan Brown (unul dintre scenariile discutate, după care s-a făcut şi filmul, este cel al cărţii „Îngeri şi demoni", una dintre cele mai populare opere browniene).

Dar Roma este şi „mobilul" (vi-l amintiţi, desigur) al unui superb film realizat de regizorul Federico Fellini, în anul 1972, dacă nu mă înşel. Te ajută să vezi o capitală de trei mii de ani cu alţi ochi. Ai unui regizor de geniu.

Să rămînem, totuşi, doar la Vatican, de data aceasta - şi să amintim că unul dintre subiectele de atracţie ale locului este şi faimoasa Gardă, cea care îl păzeşte, prin tradiţie, pe Papă - şi tot prin tradiţie este elveţiană (sau cel puţin aşa are renumele).

Cu foarte puţini în urmă, am întîlnit un om/un român care fusese în Biblioteca Vaticanului, în sensul că o frecventase zilnic şi asiduu. El mi-a povestit cum e să răsfoieşti biblioteca. Cum este să găseşti mici perle pentru care trebuie să trudeşti, prin arhive, zile, săptămîni sau chiar luni întregi.

Un alt punct de atracţie - şi aici musai este să nu uit! - ar fi să urmăreşti...slujba la Vatican. Nu este doar un motiv de mîndrie, ci (chiar) şi de reculegere. Şi - de ce nu? - căci acesta este sensul lucrurilor, pretext extrem de adecvat de închinare.

Poţi să stai şi să priveşti la hornul pe care iese fumul cardinalilor. Şi, deopotrivă, fumul nehotărîrii. Precum şi fumul eliberator al alegerii fericite, îngereşti, cu voia Domnului: „Habemus papa!" Este exact expresia pe care cardinalul-crainic o foloseşte/o folosea şi pe vremuri spre a anunţa către poporul roman pe noul ales al lui Dumnezeu, pe scaunul Sfîntului Petru.


La Vatican, totul este - cel puţin în mod exterior - de o ordine şi o frumuseţe exemplară. Şi de o curăţenie a spiritului.
Este locul unde, în mod ideal, Cel-de-Sus te priveşte/te primeşte mai binevoitor, gata să îţi ierte păcatele. Pelerinajul nostru, al creştinilor - cel mai necesar! - alături de cel la Ierusalim, Mormîntul lui Iisus zis şi Christos, care se tălmăceşte Messia - şi care este Mîntuitorul nostru.

Dacă ai cugetul încărcat, o vizită la Vatican te poate primeni. Te poate spăla - şi mai mult decît zăpada albi.


Mihail Gălăţanu