Nu ne simtim uneori superiori acelora care au trait cu mult timp inaintea noastra? De ce? Am reinventat noi roata? Suntem mai presus pentru ca ne deplasam in carute motorizate, pentru ca un chip poate memora in locul nostru, sau pentru ca putem ucide in masa printr-un singur gest, o banala apasare pe buton? Eu nutream acest sentiment pana am ajuns in Pompei, orasul acoperit de lava Vezuviului in anul 79.

Astepam cu nerabdare sa imi vina randul la intrarea in incinta orasului antic. Un domn molatic ascuns in umbra, mi-a rupt biletul si m-a lasat sa intru. Am reusit sa fac abstractie de miile de picioare, tricouri si rucsacuri care treceau pe langa mine. Urcand pe Via Marina spre centrul Pompeiului vechi, priveam zidurile goale ale caselor, odinioara pline de oameni veseli, pline culoare si de spiritul lui Bachus. Undeva pe partea stanga a strazii, se afla casa fratilor Remus si Romulus. Asa s-ar zice, ca aceea ar fi fost a lor. Simteam o liniste sacra.

Pompei avea la data distrugerii lui aproximativ zece mii de locuitori si un centru format din Forum Civile cu un porticus pe doua nivele, diferite institutii, piete, temple si granar, ale caror fasade erau acoperite cu marmura alba. Grandios! Totusi, nu earu noutati. Cu totii stim ca romanilor le placea sa traiasca in frumos. Dar cum?? Cum traiau intr-adevar? Cum se incalzeau? Prin ce mijloace isi preparau mancarea? Ce era important pentru ei? Pasam pe trotuarul strazilor late si vroiam sa aflu totul.

Incet, incep sa descopar detalii. Peretii cladirii numita bassilica - locul unde se incheiau afaceri, astazi l-am numi bursa, dar si unde judecatorul ii condamna pe cei certati cu legea – erau plini de inscriptii, ba unele chiar vulgare la adresa judecatorilor. Cetateni revoltati.. Cateva strazi mai incolo fatada spalatoriei lui Stefanus, in care se curatau si vopseau tesaturi, era folosita pentru reclama electorala.

Apoi, oriunde in Pompei-ul antic se putea gasi un mic restaurant, pentru o gustare calda, o baie comuna cu apa rece si calda, magazine pentru diferite cumparaturi si temple pentru rugaciune. Existau treizeci de cuptoare de paine si cel putin un hotel cu restaurat si magazine la una din intrarile in oras. Iar casele locuitorilor, cu gradini interioare, fantani arteziene si pereti pictati, le oglindeau placerea de a trai. Pompeienii mergeau la teatru cu sotiile lor, organizau lupte cu gladiatori si vizitau casa placerilor, unde doamnele le indeplineau dorintele. Isi luau timp pentru suflet.

Casele le-au fost strivite de lava. S-au despartit destine. Atunci. Acum, Pompei ne dezvaluie misterul. Mie mi-a dovedit ca doar timpul trece, ca noul nu creste valorile vietii, ca oamenii au fost intotdeauna gurmanzi, esteti, sufletisti, egoisti, sensibili sau luptatori, ca doar noi insine hotaram modul in care vrem sa traim.

Vizitand casele vechi de doua mii de ani, aflandu-ma sub acoperisurile lor, stand in fata amprentelor obiectelor distruse si ale oamenilor fugind din casele lor, cu desagi, copii si slugi, salvate cu grija de catre arheologi, am primit o lectie de viata. Acei oameni gandeau ca noi, iubeau ca noi, se certau in campania electorala, aveau reguli ce circulatie in oras... Le lipseau... ce? Tehnica de azi? Blue geans? Energia electrica? Am perceput totul ca pe o intoarcere in timp. Iar eu ajunsesem acolo doar pentru a vizita niste ruine...