Prima dată am auzit de la prieteni. Cică se făcea aşa: nişte prieteni, mai mulţi, single, dar şi cuplu (soţ-soţie), boys but girls also, au fost pe la insula numită Corfu (seamănă cu o întrebare oltenească: Bă, Cum fu? Cor fu!)
Despre Corfu am aflat că este un “bastion al buneidispoziţii. Este însăşi esenţă de chef. Lumea merge acolo ca să îşi pună din “cele bune” şi în cap. Sejurul este o neîntreruptă distracţie.

Asta pentru că vin englezii sau, mă rog, în cerc mai larg, britanicii. De ce preferă ei tocmai locul ăsta? Pentru că este unul dintre cele mai “occidentale” locuri, atît la propriu, cît şi la figurat.
La propriu – pentru că este situată în extremitatea nord-vestică a insularei Grecii. La figurat, pentru că bate/sau (măcar) adie un aer occidental prin tot Corfu-ul. Este o rădăcină – şi o vînă istorică aici: corăbiile “falnicei Veneţii” s-au fost poposit şi aici – şi au rămas o bună bucată de vreme, prin secolele trecute.

“Uitat” sub dominaţia navigatorilor Republicei Veneţia, Corfu s-a schimbat – şi din aceste prefaceri a fost izvodit Corfu de astăzi. Voga de tip Corfu-destinaţie turistică a început în ultimii cinci-opt ani, după anul 2000-2003.

La un moment dat, piaţa ofertelor spre acest arhipelag a devenit de-a dreptul acablantă. Sub presiunea spaniolilor, care au tot (întro veselie) construit pe coastele lor betonate,  dar şi a altor oferte, britanicii s-au mai “subţiat” ca “dever”, iar preţurile au devenit din ce în ce mai “prietenoase”. Actualmente, vorbim de Corfu ca despre o destinaţie din ce în ce mai accesibilă.

În Corfu s-au filmat cîteva dintre faimoasele episoade cu Bond. James Bond. Iarăşi, se mai poate spune despre “zona” Corfu  că este sub ocrotirea lui Poseidon, zeul învolburat al mărilor. În dreptul insulei, se mai află şi micuţul (dar vivacele) stat al Albaniei.
Legătura cu Occidentul poate fi îngroşată şi cu o tuşă din istoria recentă: Corfu a fost eliberat de soldaţii britanici, în finalul celui de-al doilea război mondial (1944).

În flora cea mai evidentă a locului stau mirtul, arbust nobil, dar şi stejarul, precum şi nelipsita viţă-de vie, la un loc cu mai multe specii de măslin (mai ales dintre cele verzi, dar deopotrivă şi cele sălbatice), măr, citrice, banane.

Cel mai înalt punct din împrejurimi, “turnul de control”, cum i s-ar zice, este Muntele Pantocrator, care se înalţă la aproximativ 1.000 de metri. Nu sunt, totuşi, înălţimi foarte mari.

Între splendorile regiunii trebuie neaparat să prenumăraţi şi  Golful Sfântul Gheorghe, ale cărui imagini , din câte am văzut, sunt – vorba francezului – ravisante, cu adevărat. E o mândreţe de loc. Măcar din poze.
Aici, nemuritorul poet (cel cu ochii “închişi”) a izbutit să identifice – dincolo de orbirea sa – şapte plante/şi fructe care luminează Grădina lui Alcinou(s). Două dintre ele mi le amintesc acum, cu voluptate: smochinele şi perele. Sunt printre preferatele mele. (Mai ales perele, pentru că sunt foarte zemoase).

Prin Corfu au trecut şi câteva capete încoronate.
Ar fi îndeajuns să amintim pe Prinţul Filip, duce de Edinburgh, născut sub numele de Prinţ Filippos al Greciei. Sau de Kaiserul Wilhelm al doilea al Germaniei, care a cumpărat Achilleion (unul dintre cele mai fermecătoare locuri de aici), după moartea Prinţesei (Reginei) Sissi. Acest kaiser neamţ are şi un “pasaj”, un loc de promenadă, pe malul mării, ca o aleie pe care fiecare drumeţ se poate simţi un soi de rege Lear, încununat de lauri sau de tristeţe.

A fost în insulă şi marele muzician/compozitor Antonio Vivaldi, care, în anul de graţie 1716, cu îndrumarea Republicii Veneţiene, a creat oratoriul “JUDITHA”, pentru a comemora victoria “europeană” împotriva cotropitorilor turci, după Marele Asediu din acelaşi an, 1716.

Mihail Gălăţanu